Populatie

AŞEZĂRILE OMENEŞTI

 

Comuna Tudora este atestată documentar încă de la 29 iunie 1400. satul făcea parte din proprietatea boierului Şendrea care este amintit înainte de 29 iunie 1400 ca făcând parte dintre sfetnicii lui Ştefan I, deţinând funcţia de pârcălab de Hotin şi Neamţ. În afară de Dolheşti unde îşi avea curtea, mai deţinea în proprietate şi satul Tudora din ţinutul Botoşanilor.

Legenda ne spune că urzelile de la curte datorate invidiei     asupra frumuseţii domniţei Tudora  a făcut ca aceasta să fie alungată, împreună cu o ceată de credincioşi condusă de către căpitanul Radu Zărnescu. Pornind de la Suceava, pe drumul ce ducea la Hârlău, a trecut apa Siretului prin vadul de la Cornişori, şi s-au aşezat într-o poiană pe malul unui pârâu ce curgea frumos printre dealurile împădurite ce-l străjuiesc de o parte şi de alta.  Ipoteza nu este chiar de neglijat din cauza urmelor unei construcţii vechi din piatră descoperită în zona de confluenţă a Pârâului Fundoaia cu Pârâul Pleşu.

Oricare dintre aceste variante am accepta-o, cert este că, satul este o aşezare veche dar cu urme materiale de cultură din timpuri străvechi.

Comuna Tudora a făcut pe rând parte din mai multe unităţi administrative ale ţării dar fiind întotdeauna legată de ţinutul Botoşanilor. Până la 1960 a aparţinut de Raionul Botoşani, între 1960 – 1968 de Raionul Fălticeni, pentru ca în urma împărţirii administrative din 1968 să revină la judeţul Botoşani .

Vatra satului a cunoscut în decursul istoriei dese modificări. Tradiţia orală ne spune (nu există material cartografic până la Ciuma lui Caragea), că majoritatea populaţiei trăia în Luncă după care s-a mutat pe terasele superioare ale Siretului şi Pârâului Pleşu. Vatra satului restrângându-se în ultimele  decenii  când a dispărut satul Poiana Sterii, cătunul Luncă şi sunt pe cale de dispariţie cătunul Zăton şi Geamăn II. În prezent vatra are o suprafaţă de 410 ha cu o densitate a populaţiei de 14,8 loc / ha.

            LOCUINŢELE

             În comuna Tudora există 1845 de locuinţe dispuse de-a lungul  arterelor de circulaţie, având un aspectul tentacular, răsfirat .

Din anchetele efectuate rezultă că din totalul locuinţelor de 703 sunt construite din lemn, 634 din chirpici şi  numai 288 din cărămidă şi alte materiale de construcţie care să dea locuinţelor un grad de rezistenţă mai mare.

Marea majoritate a clădirilor sunt case vechi în stil moldovenesc cu 4 camere, tindă. Casele noi care se construiesc după modele tip au un grad de confort ridicat, având de obicei 4 – 5 camere, bucătărie şi alte anexe.

După 1975 s-a trecut de asemenea la construcţia caselor de tipul P + 1,m dar şi la case fără confort, în realitate grajduri unde se amenajează 1 – 2 camere de locuit. Trebuie avut în vedere că locuinţele trebuie adaptate la exigenţelor familiei şi membrilor gospodăriei pentru că („vatra de sat” nu este numai „loc de domiciliu” şi unul de instalare a unor ateliere de producţie, cuprinzând terenuri de grădinărit, livezi, construcţii necesare creşterii animalelor având şi locuri de depozitare, prelucrare şi păstrare a produselor agricole  – H.H. Stal, 1976).

Perspectivele de dezvoltare ale satului

În perspectiva anilor  2020 satul se va dezvolta pentru a deveni o localitate rurală puternică, viabilă, cu un nivel de trai ridicat.

Potrivit estimărilor cantitative, pornind de la măsurile întreprinse în vederea atragerii ţăranilor şi a fiilor lor în sat, prin creşterea producţiei agricole şi cultivarea interesului pentru această activitate, populaţia va ajunge la aproximativ 6000 locuitori.

În acest sens se propun o serie de măsuri menite să ducă la creşterea gradului de confort al populaţiei, la îmbunătăţirea dotării edilitare a satului, prin construirea aducţiunilor cu apă potabilă, instalarea televiziunii prin cablu, instalaţii de gaz metan, refacerea infrastructurii, s.a.

Spaţiile verzi vor fi suplinite prin livezile din curţile gospodăriilor ce vor trebui extinse. Se va amenaja spaţii de joacă pentru copii şi baze pentru activităţi sportive. Este necesar întreprinderea unor măsuri pentru protecţia mediului, în special a apelor freatice din zona centrală şi a apelor pâraielor, prin interzicerea deversărilor apelor uzate şi  depozitării resturilor menajere.

Toate aceste măsuri vor face din această aşezare străveche una di localităţile moderne, cu un nivel de trai ridicat, o localitate viabilă.

 

 

 

POTENŢIALUL TURISTIC

DIN COMUNA TUDORA-BOTOŞANI

 

 

Aşezată în partea de SSE a judeţului Botoşani şi în partea de SSV a Podişului Sucevei, afundată între dealurile împădurite ale Masivului Dealul Mare Hârlău cu deschidere spre Vest şi Sud Vest, satul Tudora întretăiat de pâraie cu albii adânci ale căror vârtejuri rostogolesc din belşug bolovanii şi copacii bătrânului codru, îşi răsfiră casele de-a lungul acestor pâraie în găvanele şi pe coastele dealurilor care adăpostesc satul de furia vânturilor şi furtunilor.

Departe de centrele orăşeneşti, la distanţe aproximativ egale -35 km faţă de oraşele Botoşani şi Paşcani, 40 km faţă de Suceava şi 30 km faţă de Fălticeni, satul / comuna  Tudora este situată la răscrucea Drumului Siretului pe care negustorii îşi duceau mărfurile din ţinuturile joase ale Dunării spre cele nordice ale Kievului şi mai departe până la L’vov  cu Drumul Hârlăului pe care marele domnitor Ştefan cel Mare, şi mai apoi urmaşii acestuia, în drum spre podgoria de la Cotnari treceau pe la doamna Tudora care-şi avea curtea în aceste locuri.

 

 

Despre Tudora, care nu demult şi-a aniversat cele şase veacuri de existenţă ne vorbesc Cetăţuia de pe Dealul Ocup- situată pe una din fortificaţiile naturale ale satului străvechi, Rezervaţia de tisă din inima bătrânilor codri, Zidul de piatră construit cu truda ţăranilor , Biserica din centrul satului şi conacul boierului Canatcuzino-Paşcanu, Monumentul din Parcul comunal ridicat în cinstea eroilor satului şi nu în ultimul rând legendele povestite de către bătrâni şi multe alte datini şi obiceiuri străvechi.

Chiar în centru satului, pe versantul estic al Delului Rediu, ochiul trecătorului nu poate trece fără a observa turla bisericii impunătoare construită din piatră şi cărămidă de către boierul Cantacuzino Paşcanu, chiar lângă poarta curţii sale, ca lăcaş de închinare pentru familia sa dar mai ales pentru săteni, fiind sfinţită în anul 1846.

În planul ctitorului era prinsă ideea construirii unei biserici înalte cu balcoane lungi, având o lăţime  de 12,5 m  lungimea de 32 m cu zidul gros de 1,5 m din a  cărei turlă să poată vedea cât mai departe spre marginile moşiei sale, dacă era posibil, chiar pâna la Hârlău.

Dar s-a întâmplat ca boierul să moară, iar lucrarea a intrat în sarcina fiului său Lascăr Cantacuzino-Paşcanu, care nu a mai urmat planul tatălui său ci a săpat în zidurile  existente locuri pentru geamuri pe care le-a aşezat la nivelul la care se află şi astăzi, încheind lucrarea la nivelul general de astăzi al construcţiei cu bolţi şi turn-clopotniţă, acoperişul fiind cu învelitoare de şindrilă (draniţă).

Stilul este deosebit de al celorlalte biserici moldoveneşti şi nu are nimic comun nici cu stilul bizantin, nici cu cel roman.

Catapeteasma de forma curbă este sculptată artistic în coloane cu capitelii şi e lucrată de un dascăl pe nume Gavril, cu fiul său (al cărui nume nu este cunoscut), din satul Oneaga – Botoşani.  Pictura iniţială a icoanelor de pe catapeteasmă, în stil bizantin a fost făcută de către preotul Theodor Smadu de la Biserica Uspenia Botoşani, ajutat de călugărul Nicodim de la Mănăstirea Probota. Până în 1906 existau pe bolta naosului icoanele celor patru evanghelişti şi cea a Tatălui Ceresc. Între anii 1925 – 1928 a mai fost executată a altă parte a picturii de către elevii Şcolii Normale di Botoşani la imboldul şi sub conducerea directorului acestei şcoli Tiberiu Crudu – fiul lui Vasile Crudu din Tudora, preot la acea vreme, iar în anul 1954 a fost curăţată şi completată pictura bisericii în tehnica tempera de un zugrav bisericesc, Ioan Oanca din Corod, raionul Tecuci.

În 1977 biserica a intrat în reparaţie capitală schimbându-i-se acoperişul cu învelitoare de tablă, zidăria exterioară primind o îmbrăcăminte din tencuială de piatră, iar interiorul fiind total restaurat şi împodobit cu o frumoasă pictură bisericească executată de pictorul Ovidiu Preotescu în sfântul altar şi de pictorul Paraschiv Bejandin din Galaţi în naos, pronaos, pridvor şi cafas, întreaga lucrarea închieindu-se în 1996.

În anul 2000   s-a construit şi sfinţit  capela din cătunul Arini, ca locaş de oficiere a sfintelor liturghii şi rugăciune pentru locuitorii din cătunele Arini, Capul Codrului, Geamăn, Turbata, până  când se va finaliza construcţia bisericii care se află în construcţie, chiar lângă actuala capelă.

În anul 2003, s-a sfinţit locul pentru temelia unui nou locaş de cult  – biserica Sfânta Treime din cătunul Rămnice – Cornăţel lucrările fiind începute de familia  Vecliuc,  urmând ca şi ceilalţi membri ai comunităţii să-şi aducă contribuţia cu mult sau puţin, după posibilităţile fiecăruia.

Lângă biserica din centrul satului, spre răsărit se află conacul boierului care şi astăzi îşi păstreaz, care în 1842 poruncea construirea unui zid gros de piatră care să înconjoare curtea. Piatra scoasă din malul pârâului Pleşu a fost transportată pe palmele bieţilor ţărani, transformaţi în slugi biciuţi de către oamenii boierului arendaş. De aceea zidul care urcă spre biserică, la o primă vedere trezeşte în ochii oricărui privitor uimirea, dar în ochii localnicilor aminteşte de vremurile când bunicii şi străbunicii lor erau puşi la muncă silnică şi biciuiţi până la sânge; pentru mulţi este un simplu zid dar pentru noi cei care locuim ne aminteşte de faptul că Tudora a suportat ani grei ai asupririi boierilor arendaşi.

 

Cu şcoala, norocul nu e prea strălucit , dar mai bun comparativ cu alte sate,. Prima dată cam prin 1846-1847 Mihail Sturza, când a dezgropat osemintele Cuviosului Onufrie de la Sihăstria Voronei, a făcut o donaţie – neoficială – preotului de la Tudora pentru a învăţa carte pe copii în pridvorul bisericii sau la casa preotului. Cât şi cum a funcţionat, nu s-a descoperit precis.

Şcoală oficială a fost prin anii 1862-1870 în cătunul Vale în casele Lui Antoniu care era şi învăţător – avea două clase de gimnaziu. În anul 1886 s-a construit un local propriu cu patru săli de clasă şi cancelarie.

În 1906 stăruinţa lui Tiberiu Crudu – profesor de istorie cu studii în Franţa fiu al satului şi mare iubitor al ţărănimii, şi a lui Avel Crudu – fratele său, avocat şi prefect de Botoşani determină pe feciorul lui Lascăr Cantacuzino-Paşcanu, Alexandru, să doneze două hectare de pământ lângă biserică – loc pentru construirea unei şcoli noi şi tot prin stăruinţa fraţilor Crudu se obţine de la Ministerul Învăţământului aprobarea construirii unei şcoli din zid de cărămidă cu patru săli de clasă, cancelarie şi locuinţă pentru director.

 

Lângă şcoală în 1927 s-a început munca pentru construirea unui Cămin Cultural sub numele de „Casa de Sfat şi Cetire – Vatra Strămoşească” iar în 1932 exista o bibliotecă cu patru sute de volume. între 1033-1944 căminul Cultural la propunerea lui Tiberiu Crudu  ia numele de Costache Mihalache Poteraş după un om simplu ca fizic dar mare după fapte care a lucrat numai pentru sat şi deloc pentru el. Acest om, paracliser şi pălimar la biserică, a plantat brazii din curtea bisericii, a construit numeroase fântâni pe întreg cuprinsul satului, două cişmele la intrarea în sat, a adus de la munte  pe timp de iarnă brăduţi săpaţi cu mult pământ şi plantat în curtea bisericii şi în parcul comunal şi multe altele.

 

Lăsând Căminul asupra căruia vom reveni ne deplasăm spre răsărit şi după ce trecem de sediul vechi al Primăriei, tot spre est pe drumul forestier care duce spre izvoarele Pleşului, trecând pa lângă Parcul comunal străjuit de Monumentul Eroilor,

 

lăsând în urmă case mai mari şi mai mici ale gospodarilor tudoreni, urmând marcajul turistic, se poate ajunge la poalele bătrânului codru, martor al trecerii timpului peste aceste meleaguri binecuvântate de Dumnezeu. Acum începe urcuşul spre comoara din pădure, comoară pe care unul din  consacraţii geografi ai locului, profesorul  Mihai Sămian a numit-o Matusalemul comunei Tudora.

Urcând încet pe drumul bătătorit şi ros de carele ciobanilor şi  apele pluviale, inspirând aerul curat al pădurii, urcând continuu se poate observa modificarea peisajului natural de la păduri pure de stejar la păduri de amestec, pentru ca apoi să se distingă pădurea pură de fagi seculari care adăpostesc arboretul  de tisă.

 

Despre arboretul de tisă din această zonă se pot discuta mult timp, dar eu voi încerca să fiu cât mai scurt.

Astfel din legendele satului am aflat că tisă în această zonă există din cele mai vechi timpuri şi vegetează în mod natural. Bătrânii satului spun în jurul anilor 1880 ţăranii au mers la boierul Cantacuzino -Paşcanu şi i-au cerut un loc în care să-şi pască turmele de oi şi vaci. Urmare acestei cereri boierul hotărăşte să se defrişeze pădurea din zona Dealului Bobeica, undeva în inima codrului, tocmai în locul în care vegeta şi arboretul de tisă foarte căutat pentru lemnul ei de culoare brun roşcat de către dăltuitorii în lemn. Boierul urmând un scop material de ase îmbogăţi şi bineînţeles cererea sătenilor. După nici doi ani pădurea este defrişată complet cu tot cu arboretul de tisă oamenii cărând cu carele la vale întreg materialul lemnos şi toată valoarea spirituală a tudorenilor odată cu acesta.

Astfel, pribegită tisa s-a regenerat la marginea islazului în special în zonele ferite de furia omului, care nici de data aceasta nu i-a acordat o şansă, deoarece tisa s-a dovedit a nu fi îngăduitoare cu bietele animale, otrăvindu-le cu taxina din frunzele mici aciculare. Omul şi de data aceasta s-a dovedit a fi neîndurător şi folosind lemnul în construcţii a salvat pentru o scurtă perioadă de timp ceea ce el iubea mai mult – oile şi vitele de la care avea numai foloase.

În deceniul al IV-lea al secolului XX Victor Tufescu, aflându-se în zonă pentru a-şi întocmi lucrarea de doctorat, descoperă arborii de tisă şi, dându-şi seama de valoarea acestora face demersurile necesare pe lângă Academia Română şi celelalte instituţii abilitate, urmând ca în 1975 pădurea din Tudora să beneficieze de statutul de „Zonă protejată”.

Astăzi pentru toţi iubitorii de natură rezervaţia de tisă de la Tudora reprezintă o adevărată provocare în sensul că în orice anotimp, urcuşul anevoios pune la încercare aptitudinile sportive ale vizitatorilor, dar, odată ajunşi nu reuşeşti să-ţi dezlipeşti ochii de la minunăţiile create de natură.

Pe valea pârâului Tisei pe o distanţă de aproximativ 100 m lungime, forţa apelor a deschis un profil de peste 50 m înălţime în care ochii vizitatorului poate deosebi alternanţa stratelor compuse din marne, nisipuri şi calcare cu fosile de Mactra fragilis, M. vitalliana, Ervilia podolica peste care curg spectaculos izvoare feruginoase, astfel încât, privit de jos ai senzaţia că din rădăcinile exemplarelor verzi de tisă curge apă de culoare roşiatică în anotimpul cald, pe când în anotimpul rece aceleaşi izvoare îngheaţă formând uriaşe stalactite de gheaţă.

 

Pe ambii versanţi abrupţi ai Pârâului Racului, exemplarele mici de tisă s-au înghesuit  în cele mai incomode forme de relief posibile, rezistând astfel furiei toporului, iar pe mijlocului văii, printr-un mic canion săpat în argile vinete în alternanţă cu calcare, apa se scurge printre lespezi de mari dimensiuni amestecate cu trunchiurile fagilor seculari şi exemplare de tisă răpuse de viituri formând cascade mai mari sau mai mici, curenţii de aer  ducând vuietul apelor până departe, îmbiind pe oricine la aventura de a coborî şi escalada trunchiurile de copaci care traversează valea de tip canion.

 

Dar satul Tudora, care vieţuieşte de secole pe aceste locuri ar fi imposibil să nu aibă o tradiţie folclorică frumoasă şi în general deosebită de alte zone de împrejur datorită, într-un fel izolării relative.

Din cele mai vechi timpuri au răsunat cântecele de fluier, sunetul buciumelor pe dealurile Găina, Straja, Dealul Viei, Plugăreni, Turbata, pe valea Pietrosului şi în general în toată Tudora. De asemenea la nunţi, hore, clăci şi şezători se auzeau bătăile de picior ale Bătutei, raţei, Cărăşelului, Coasa şi alte dansuri tradiţionale ale acestor locuri.

Tudorenii, oameni iuţi şi aprigi la mânie, dar altfel primitori şi buni gospodari – în plus puşi întotdeauna pe cântec şi dans – au reuşit să păstreze multe din  obiceiurile şi datinile strămoşeşti. Am spus multe deoarece şi aici în Tudora unele se mai găsesc doar în amintirea celor pe care anii au aşternut straturi de nea de păr şi riduri pe feţele lor odată tinere şi frumoase.

Mă  voi opri mai mult asupra a două aspecte care de fapt ne-au adus cele mai mari satisfacţii şi sunt în mod deosebit specific tudorenilor, cu toate că acum au împrumutat şi vecinii lăudându-se că sunt datini şi obiceiuri ale lor (dar nu avem de ce ne mira deoarece la case mai mari se întâmplă şi copiei şi imitări aşa că trebuie să fim îngăduitori şi să-i acceptăm aşa cum sunt) populare şi în mod deosebit de Anul Nou.

De-a lungul anilor, formaţiile de dansuri ale tudorenilor, au fost cunoscute în ţară şi peste hotare. Dansuri ca Bătuta de la Tudora, raţa, Cărăşelul, Ciobănaşul, şi mai demult Chindia, Boghii, Baraboiul etc au dus faima satului. În mod deosebit începând cu anul 1933 odată cu înfiinţarea Căminului Cultural ”Costache Mihalache Poteraş” formaţia de dansuri sub conducerea unor sufletişti precum înv. Gheorghe Vasiliu, înv. Lucica Aştefănoaie, prof. Vasile Vasiliu au obţinut multe succese.

Formaţiile de datini şi obiceiuri putem spune că au triumfat pe plan naţional şi internaţional. Jocul căiuţilor, caprei, dansului la urs (ursar), căldărarilor, sunt cunoscute peste tot şi nu de puţine ori au fost văzuţi reporteri cu aparatele de filmat pe 31 decembrie, la trecerea dintre ani , la Tudora.

Reporteri din ţară dar şi din Franţa, fosta URSS, Belgia, Germania, Olanda SUA Italia, iar ţări precum Polonia, Iugoslavia Ucraina Republica Moldova au fost vizitate de formaţii de datini şi obiceiuri  strămoşeşti ale tudorenilor, care au avut succese deosebite fiind totdeauna printre primele locuri la  festivalurile internaţionale de folclor precum cele de la Zagreb, Zelencoe-Gora.

În ţară primul şi cel mai mare succes a fost în 1933, la invitaţia Regelui Carol al II-lea a formaţia de datini şi obiceiuri din Tudora a participat la Festivalul de Folclor „Fundaţia Principele Mihai”. Regele iu-a dăruit lui Iordache Vatamanu suma de 5000 lei (o valoare la acea vreme) drept recompensă pentru modul deosebit de interpretare a rolului de ursar. La acest festival formaţia a primit diploma şi cupa de aur.

Păcat că atât diploma cât şi cupa au dispărut în inventarul bisericii, graţie unui m îndrăgostit mai mult de aur decât de sat.

Dacă jocul căiuţilor şi caprei îşi au originea în negurile timpurilor se pare însă că uniforma la căiuţi ar fi o imitare a uniformelor ofiţerilor Armatei Franceze a lui Napoleon, care în 1812 au trecut şi pe la noi prin ţară în timpul campaniei împotriva Rusiei.

Uniforma este pe departe militară, chipiul cu pampon roşu din păr de cal, vestonul strâns pe corp cu şnururi şi eghileţi, cizmele, centura cu diagonală indică acest lucru, puţin denaturate de la forma iniţială pentru a da corpului flăcăului  mai multă eleganţă şi supleţe pentru a plăcea fetei dragi – fapt dovedit că flăcăii costumaţi în căiuţi împreună cu capra merg pa la casa unde-şi au fata dragă, primind de la aceasta , cu mândrie un colac rumen şi frumos ca obrajii fetei.

O fustă mare, lungă şi largă cu fălbărăli acoperă picioarele  până aproape de pământ. La brâu , în faţă şi în spate are două veşti (cercuri) din lemn care dau corpului o oarecare lungime, creând impresia unui corp de animal. Din veşca de la spate iese coada, un fuior de cânepă, iar pe cea din faţă este montată mascoida căluţului

Căiuţii –  de Anul Nou – unici în ţară, practicaţi doar de satul Joldeşti şi Vorona care în trecut au făcut parte din Tudora dar într-o altă formă, ar reprezenta centaurii din mitologia antică romană, este construit din lemn uşor puţin arcuit, împodobit cu canafii coloraţi şi oglinzi fiecare cu semnificaţia lor, astfel:

  • Oglinda mare din mijloc şi celelalte opt oglinzi mai mici ar fi Soarele şi cele opt planete cunoscute atunci (fără Pluton)
  • Cei şapte canafi orientaţi spre interior (spre soare) ar reprezenta cele şapte zile ale săptămânii;
  • Rândul de sus de canafi toţi coloraţi altfel, în număr de 12 ar reprezenta cele 12 luni ale anului;
  • Coama calului reprezentată tot prin canafi diferiţi coloraţi ar reprezenta Universul (Calea Lactee)

Cu timpul nu s-a prea ţinut seama de semnificaţie şi s-au mai adăugat alte decoraţii – ca estetic, dar fals – pierzându-se semnificaţia iniţială.

Capra este piesa principală a alaiului, construită dintr-un triunghi de lemn împodobit cu mărgele şi hurmuzuri cu canafi şi oglindă la mijloc cu aceiaşi semnificaţie ca şi la căiuţi iar sub oglindă în partea centrală stă capul de capră cu ochi de sticlă, simbolizează bogăţia pădurilor tudorene în vânat.

Despre urşi şi ursari (ţigani la urşi) se ştie că înainte erau ursari care colindau prin sate cu un urs dresat care avea obiceiul de a călca pe şale pe cei care îi durea spatele (îndeosebi femeile), dar cu timpul ursul obişnuit a fost înlocuit  de un om mascat. Azi ursul şi jocul la urs, estetic şi vioi ar fi o reminescenţă a existenţei urşilor din pădurile tudorene, iar căldărăriţa – nevasta ursarului – o  ironie la adresa femeilor care se ocupau cu ghicitul şi descântecele din trecut. Ceilalţi mascaţi,  evrei, doctori, căldărari, negustori erau şi sunt ironizări ale felului în care aceştia îşi făceau meseriile.

 

 

 

Multe ar fi de spus dar asta ar însemna zile de povestit şi relatat, însă eu cred că cel mai bine ar fi dacă cei plecaţi dar mai ales cei străini ar veni în ziua de 31 decembrie pe toloaca din  sat unde flăcăi şi fete, tineri şi bătrâni, mascaţi şi civili se întrec care mai de care în a arăta ce ştie mai bine şi mai mult.

În afara de dansurile şi obiceiurile de Anul Nou menţionate vom mai adăuga câteva în treacăt dar la fel sau mult mai frumoase, după gustul fiecăruia.

  • Nunţile şi jocul colacului, gătitul şi dezgătitul miresei cu un ritual specific;
  • Colinda în seara de Crăciun – apărută cu ocazia colonizării satului cu ruteni după ciuma lui Caragea din 1812-1814;
  • Urătura din seara ajunului Anului Nou;
  • Mersul copiilor în zilele de Crăciun cu steaua vestind naşterea mântuitorului Iisus, şi adunând colaci, mere şi nuci;
  • Obiceiurile de Sf. Andrei în care fetele nemăritate îşi văd alesul inimii;

Şi ca în orice altă povestire, multe ar fi de spus dar celor doritori să ştie mai mult  le recomand să vină în sat, să vadă şi să stea de vorbă cu cei mai în vârstă.